Despre Albania
Etimologie
Istorie
Politică
Diviziuni administrative
Geografie
Economie
Transporturi
Cultura
Albania, oficial denumită
Republica Albania, este un stat suveran din sud-estul Europei. Se învecinează cu
Muntenegru la nord-vest, cu Kosovo la nord-est, cu Macedonia de Nord la est și
cu Grecia la sud și sud-est. Are ieșire la Marea Adriatică spre vest, și la
Marea Ionică spre sud-vest. Se află la mai puțin de 72 km de Italia, de care o
desparte strâmtoarea Otranto ce leagă Marea Adriatică de Marea Ionică. Albania
este membră a ONU, NATO, a OSCE, a Consiliului Europei, a Organizației Mondiale
a Comerțului, a Organizației pentru Cooperare Islamică și unul dintre membrii
fondatori ai Uniunii Mediteranei. Albania este recunoscută din ianuarie 2003
drept potențial candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană, și și-a depus
oficial candidatura pentru aderare la 28 aprilie 2009.
Albania este o democrație parlamentară, cu economie în tranziție către economia
de piață. Capitala Albaniei, Tirana, este locuită de 421.286 dintre cei
2.831.741 de locuitori. Reformele economice au deschis țara către investițiile
străine, în special în domeniul dezvoltării energetice și a infrastructurii de
transport. Albania a fost clasată pe locul 1 în lista efectuată de Lonely Planet
cu primele 10 țări de vizitat în 2011.
Numele de Albania este numele
țării în latina medievală. În limba vorbită de localnici, țara se numește
Shqipëri. În greaca medievală, țara se numește Albania (greacă Ἀλβανία),
existând și variantele Albanitia, Arbanitia.
Numele provine, probabil, de la tribul iliric al albanilor, consemnat de
Ptolemeu, geograful și astronomul din Alexandria, care a alcătuit o hartă în 150
e.n. care arată orașul Albanopolis (aflat la nord-est de Durrës).
Numele poate fi o continuare a numelui unei așezări medievale denumite Albanon
și Arbanon, deși nu este sigur că este vorba despre același loc. În Istoria sa
scrisă în 1079–1080, istoricul bizantin Mihail Attaliates a fost primul care i-a
denumit pe Albanoi ca participanți la o revoltă împotriva Constantinopolului în
1043 și pe Arbanitai ca supuși ai ducelui de Dyrrachium. În Evul Mediu,
albanezii și-au denumit țara Arbër sau Arbën, iar pe ei înșiși Arbëresh sau
Arbnesh.
Încă din secolul al XVI-lea, toponimul Shqipëria și etnonimul Shqiptarë au
înlocuit treptat Arbëria și Arbëresh. Deși cei doi termeni sunt interpretați
popular ca însemnând „țara vulturilor” și respectiv „copiii vulturilor”, ei de
fapt provin de la adverbul shqip, care înseamnă „în înțelegere”.
Sub Imperiul Otoman, Albania a fost oficial Arnavutluk, iar locuitorii ei
arnăuți (oficial, Arnavutlar). Acești termeni sunt încă utilizați în limba turcă
și în documentele oficiale ale Turciei. Cuvântul este considerat a fi o metateză
din cuvântul arvanit, termenul grecesc folosit pentru a-i desemna pe albanezi.
Istoria Albaniei a ieșit din
etapa preistorică în secolul al IV-lea î.Hr., odată cu primele atestării ale
denumirii de Iliria în istoriografia greco-romană. Teritoriul Albaniei moderne
nu are un echivalent în antichitate, el fiind cuprins în provinciile romane
Dalmația, Macedonia (și anume Epirus Nova), și Moesia Superior. Teritoriul a
rămas sub control roman (bizantin) până la migrațiile slave din secolele V-VII
d.Hr., și a fost integrată în Imperiul Bulgar în secolul al IX-lea.
Nucleul teritorial al statului albanez s-a format în evul mediu, sub numele de
Principatul Arbër și apoi Regatul Albaniei. Primele menționări ale poporului
albanez ca etnie distinctă datează din aceeași perioadă. În secolul al XV-lea, a
existat o serie de confruntări între albanezii conduși de Skanderbeg și Imperiul
Otoman aflat în expansiune. La scurt timp după moartea lui Skanderbeg, după
victoria otomană în asediul din 1478 al Shkoderului, rezistența albaneză
organizată a încetat și țara a devenit pașalâc turcesc. A rămas sub control
otoman, ca parte a provinciei Rumelia, până în 1912, când a fost proclamată
independența primului stat independent albanez. Formarea conștiinței naționale
albaneze datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și se înscrie în fenomenul
mai larg de formare a națiunilor pe teritoriul Imperiului Otoman.
Prima organizație care s-a opus divizării Albaniei și a cerut autonomie sporită
a fost Liga de la Prizren, formată la 1 iunie 1878, în Prizren, Kosovo. Liga de
la Prizren a folosit forța militară pentru a împiedica anexarea nordului
Albaniei la Muntenegru și Serbia, și sudul Albaniei la Grecia, la Congresul de
la Berlin. După mai multe lupte cu trupele muntenegrene, liga a fost forțată să
cedeze Ulcinj Muntenegrului, după care a fost învinsă de o armată otomană
trimisă de sultan pentru a împiedica autonomia Albaniei. Răscoalele din
1910-1912, și înfrângerea otomanilor în Primul Război Balcanic, în condițiile
înaintării armatelor muntenegrene, sârbe și grecești în Albania actuală au dus
la declararea independenței Albaniei de către Ismail Qemali la Vlora, în 28
noiembrie 1912. Independența Albaniei a fost recunoscută prin Conferința de la
Londra la 29 iulie 1913, dar trasarea frontierelor Albaniei a ignorat
realitățile demografice ale momentului.
Monarhia de scurtă durată (1914–1925) a fost urmată de o primă Republică
Albaneză de și mai scurtă durată (1925–1928), care a fost înlocuită de o altă
monarhie (1928–1939), care a fost anexată de Italia Fascistă și apoi apoi de
Germania Nazistă în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După prăbușirea
Axei, Albania a devenit stat comunist, denumit Republica Populară Socialistă
Albania, dominată de Enver Hoxha (d. 1985). Moștenitorul politic al lui Hoxha,
Ramiz Alia, a condus țara în perioada dezintegrării statului hoxhaist în
contextul prăbușirii blocului comunist în anii 1980.
Regimul comunist albanez a căzut în 1990, iar Republica Albania a fost declarată
în 1991. Fostul partid comunist a pierdut alegerile din martie 1992, în
contextul colapsului economic și al tensiunilor sociale. O criză economică s-a
răspândit în 1996,în urma prăbușirii unor jocuri piramidale ce au funcționat în
țară, culminând, în 1997, cu lupte armate, care au dus la o emigrație în masă a
albanezilor, în principal, în Italia, Grecia, Elveția, Germania și America de
Nord.
În 1999, țara a fost afectată de Războiul din Kosovo, când mulți albanezi din
Kosovo s-au refugiat în Albania.
Albania a devenit membru cu drepturi depline al NATO în 2009. Țara a cerut să
devină candidat la aderarea la Uniunea Europeană.
Republica Albania este o
democrație parlamentară reglementată de constituția modificată cel mai recent în
1998. Se țin alegeri legislative o dată la patru ani, pentru un parlament
unicameral cu 140 de locuri, Adunarea Poporului. În iunie 2002, Alfred Moisiu,
fost general, a fost ales în urma unui compromis în locul președintelui Rexhep
Meidani. Alegerile legislative din iulie 2005 l-au adus pe Sali Berisha, fost
membru al Partidului Comunist, înapoi la putere în fruntea Partidului Democrat.
Actualul președinte Bamir Topi a fost ales de parlament în iulie 2007.
Integrarea euro-atlantică a Albaniei este scopul principal urmărit de guvernele
post-comuniste. Aderarea Albaniei la UE este considerată și ea una din
prioritățile Comisiei Europene.
Albania, împreună cu Croația, a aderat la NATO la 1 aprilie 2009, ele devenind
al 27-lea și al 28-lea membru al alianței.
Executivul
Șeful statului albanez este
președintele republicii. Acesta este ales pentru un mandat de 5 ani de către
Adunarea Republicii Albania, prin vot secret, cu 50%+1 din voturile deputaților.
Președintele actual este Bajram Begaj.
Președintele are atribuția de a garanta respectarea constituției și a tuturor
legilor, de a fi comandant suprem al forțelor armate, a exercita îndatoririle
Adunării Populare când ea nu este în sesiune și de a numi primul ministru.
Puterea executivă stă în mâinile Consiliului de Miniștri. Președintele
consiliului (primul ministru) este numit de președinte; miniștrii sunt. apoi,
numiți de președinte la recomandarea primului ministru. Adunarea Poporului
trebuie să își dea votul final asupra compoziției Consiliului. Consiliul este
responsabil de îndeplinirea politicilor externă și internă.
Adunarea legislativă
Adunarea Republicii Albania (Kuvendi
i Republikës së Shqipërisë) este organismul legislativ din Albania. Sunt 140 de
deputați în adunare, aleși în sistem proporțional pe liste de partid.
Președintele Adunării, care are doi vicepreședinți, prezidează lucrările. În
cadrul legislativului funcționează 15 comisii permanente. Alegeri parlamentare
au loc o dată la patru ani.
Adunarea are rol decizional în politicile internă și externă; poate aproba și
modifica constituția, declara război, ratifica sau denunța tratate
internaționale, alege președintele, curtea supremă și procurorul general și
adjuncții acestuia din urmă, și de a controla activitatea posturilor publice de
radio și televiziune și a agențiilor de știri de stat.
Forțele armate
Forțele Armate Albaneze (Forcat e
Armatosura të Shqipërisë) au fost înființate după obținerea independenței de
stat în 1912. Albania a redus numărul militarilor activi de la 65.000 în
1988 la 14.500 în 2009, abolind serviciul militar obligatoriu în 2010,
armata fiind formată acum dintr-o flotă mică de avioane și vase. În anii 1990,
țara a casat cantități enorme de aparatură învechită, cum ar fi tancuri și
rachete sol-aer chinezești.
Astăzi, ea este condusă de Statul Major General, Forțele Terestre Albaneze,
Forțele Aeriene Albaneze, Forțele Albaneze de Apărare Navală și Brigada
Logistică. Creșterea bugetului militar a fost una dintre cele mai importante
condiții pentru aderarea la NATO. Cheltuielile militare au reprezentat circa
2,7% din PIB în 2008. Din februarie 2008, Albania participă oficial la
Operațiunea Active Endeavor a NATO în Marea Mediterană. A fost invitată să
devină membru al NATO la 3 aprilie 2008 și a devenit membru cu drepturi
depline la 1 aprilie 2009.
1 Berat; 2 Bulqizë; 3 Delvinë; 4 Devoll; 5 Dibër; 6 Durrës; 7 Elbasan; 8 Fier; 9 Gjirokastër; 10 Gramsh; 11 Has; 12 Kavajë; 13 Kolonjë; 14 Korçë; 15 Krujë; 16 Kuçovë; 17 Kukës; 18 Kurbin; 19 Lezhë; 20 Librazhd; 21 Lushnjë; 22 Malësi e Madhe; 23 Mallakastër; 24 Mat; 25 Mirditë; 26 Peqin; 27 Përmet; 28 Pogradec; 29 Pukë; 30 Sarandë; 31 Shkodër; 32 Skrapar; 33 Tepelenë; 34 Tirana - Capitala; 35 Tropojë; 36 Vlorë
Albania are o arie totală de
28.748 km˛. Ea se întinde între paralelele de 39° și 43° latitudine nordică, și
între meridianele de 19° și 21° longitudine estică (o mică parte se află la est
de 21°). Se învecinează cu Muntenegru la nord, Kosovo la nord-est, Macedonia la
est și Grecia la sud. Lungimea coastelor Albaniei este de 476 km,:240 având
ieșire la Marea Adriatică și la Marea Ionică. În zona vestică, există o câmpie
litorală pe malurile Mării Adriatice. 70% din suprafața țării este teren muntos
adesea inaccesibil. Cel mai înalt vârf este Golem Korab, situat în districtul
Dibër, cu o altitudine de 2.753 m. Clima de pe coastă este mediteraneană cu
ierni umede și blânde și veri uscate.
În interiorul continentului, aspectele climatice diferă în funcție de
altitudine, dar zonele de la peste 1.500 m sunt reci și adesea acoperite cu
zăpadă iarna și chiar primăvara. În afara capitalei Tirana, care are 800.000 de
locuitori, principalele orașe sunt Durrës, Korçë, Elbasan, Shkodër, Gjirokastër,
Vlorë și Kukës.
Cele mai mari și mai adânci trei lacuri din Peninsula Balcanică se află parțial
în Albania. Lacul Shkodër din nord-vestul țării are o suprafață variabilă între
370–530 km˛, din care o treime aparține Albaniei și restul Muntenegrului. Coasta
lacului pe malul albanez are 57 km lungime. Lacul Ohrid se află în sud-estul
țării și se află pe frontiera cu Macedonia. Are o adâncime maximă de 289 metri
și în zonă trăiesc specii unicat de plante și animale, între care fosile vii și
multe specii endemice. Datorită valorii naturale și istorice, Lacul Ohrid se
află sub protecția UNESCO.
Clima
Aflată pe malul mărilor Adriatică
și Ionică, având munți înalți sprijiniți pe masa continentală balcanică, Albania
are un număr mare de regiuni climatice prin comparație cu aria sa. Câmpiile
litorale au parte de climat mediteranean; zonele montane au parte de un climat
temperat-continental. Vremea variază puternic de la nord la sud.
Câmpiile au ierni blânde, cu temperaturi medii de circa 7 °C. Vara, media
temperaturilor se apropie de 24 °C. În câmpiile din sud, temperaturile au medii
cu circa 5 °C mai mult. Diferența poate fi mai mare pe timp de vară și mai mică
pe timp de iarnă.
În interiorul continentului, temperaturile sunt afectate mai mult de diferențele
de altitudine decât de cele de latitudine și de alți factori. Temperaturile
scăzute iarna în munți sunt cauzate de masele de aer continental care domină
vremea în Europa de Est și în Balcani. Vânturile dinspre nord și nord-est bat
mare parte din timp. Vara, temperaturile medii sunt mai scăzute decât pe coastă
și mult mai scăzute la altitudini mari, dar fluctuațiile diurne sunt mai mari.
Temperaturile maxime ziua în văile și depresiunile din interior sunt foarte
ridicate, iar nopțile sunt aproape mereu răcoroase.
Precipitațiile medii sunt
ridicate, ca urmare a convergenței între curenții de aer mediteraneeni și aerul
continental. Întrucât ele se întâlnesc de regulă în zone cu altitudine mare,
cele mai bogate precipitații cad în zona centrală. Curenții verticali care apar
atunci când aerul mediteranean se ridică produc adesea furtuni. Multe dintre
acestea sunt însoțite de vânturi locale puternice și ploi torențiale.
Când masa de aer continental este slabă, vânturile mediteraneene duc aerul umed
mai departe spre interiorul continentului. Când apare o masă de aer continental
dominantă, aerul rece coboară și spre zonele joase, ceea ce se întâmplă mai des
iarna. Întrucât temperaturile scăzute dăunează măslinilor și citricelor,
livezile există doar în zone adăpostite, cu pantă spre sud și vest, chiar și în
zone cu temperaturi ridicate pe timp de iarnă.
Cantitatea medie de precipitații se situează de la 1.000 mm până la 1.500 mm
anual, cele mai mari niveluri înregistrându-se în nord. Aproape 95% din ploi cad
iarna.
Ploile din zonele montane sunt mai abundente. Nu există înregistrări precise,
iar estimările sunt foarte variate, dar mediile anuale se cifrează probabil în
preajma a 1.800 mm și ar putea ajunge la 2.550 mm în nord. Alpii Albanezi din
vest (valea Boga) se numără printre cele mai umede zone din Europa, primind
circa 3.100 mm de precipitații anual. Variațiile sezoniere sunt mai reduse
în zona de coastă.
În 2009, o expediție a Universității Colorado a descoperit patru mici ghețari în
munții din Albania de Nord. Ei se află la altitudinea relativ joasă de 2.000
metri – fiind aproape unici pentru o latitudine atât de sudică.
Flora și fauna
Deși o țară mică, Albania are o
bogată biodiversitate. Variațiile geomorfologice, climatice și de relief creează
condiții favorabile mai multor specii endemice și subendemice, 27 de plante
vasculare endemice și 160 subendemice în țară. Numărul total al plantelor este
de peste 3250 de specii, aproximativ 30% din numărul speciilor găsite în Europa.
Peste o treime din teritoriul Albaniei– circa 10.000 de kilometri pătrați– este
împădurit, iar țara este bogată în floră. Din punct de vedere fitogeografic,
Albania aparține regatului floristic boreal, între provinciile Adriatică și
Est-Mediteraneană din regiunea Mediteraneană și provincia Ilirică din regiunea
Circumboreală. Regiunile de coastă și de câmpie au vegetație maquis tipic
mediteraneană, în vreme ce pădurile de stejar se găsesc la altitudini mai
înalte. Păduri vaste de pin, mesteacăn și brad se găsesc în munții înalți, iar
pășunile alpine domină zonele de peste 1800 metri.
Conform World Wide Fund for
Nature și Digital Map of European Ecological Regions furnizate de Agenția
Europeană de Mediu, teritoriul Albaniei poate fi împărțit în trei ecoregiuni:
pădurile de foioase ilirice, pădurile de amestec din Munții Pindului și pădurile
de amestec din Alpii Dinarici. Pădurile găzduiesc o gamă largă de mamifere,
inclusiv lupi, urși, mistreți și capre negre. Râșii, pisicile sălbatice, jderii
și dihorii sunt rare, dar trăiesc în unele zone.
Există circa 760 de specii de vertebrate în Albania. Printre acestea, se numără
350 de specii de păsări, 330 de pești de apă dulce și marini și 80 de specii de
mamifere. Există circa 91 de specii amenințate pe teritoriul țării, între care
pelicanul dalmațian, cormoranul pigmeu și sturionul de mare european. Regiunile
stâncoase de pe coasta sudică reprezintă un habitat favorabil pentru foca
mediteraneană.
Unele dintre cele mai semnificative specii de păsări din țară este pajura–
simbol național al Albaniei – alături de specii de vultur, cocoș de munte și
numeroase rațe și gâște sălbatice. Pădurile Albaniei păstrează încă mari
comunități de mamifere mari, cum ar fi ursul brun, lupul cenușiu, capra neagră
și porci sălbatici. Munții din nord și est sunt habitat al unora dintre
ultimii râși balcanici – o subspecie pe cale de dispariție de râs eurasiatic.
Albania rămâne o țară săracă după
standardele Europei Occidentale. PIB pe cap de locuitor (exprimat în termeni
de paritate a puterii de cumpărare) era în 2010 28% din media Uniunii
Europene. Totuși, Albania a dat dovadă de potențial pentru creștere economică,
întrucât o serie de afaceri s-au reamplasat acolo și bunurile de consum au
început să apară la comercianți activi pe o piață în curs de dezvoltare, în
condițiile în care sunt căutate zone unde costurile de producție sunt mici.
Albania, Cipru și Polonia sunt singurele tări din Europa care au înregistrat
creșteri economice în primul trimestru al anului 2009.
Fondul Monetar Internațional (FMI) a preconizat o creștere economică de 2,6%
pentru Albania în 2010 și una de 3,2% în 2011. Există semne de creșteri ale
investițiilor, iar opririle alimentării cu energie electrică, ce au persistat
mult după căderea comunismului s-au redus, Albania ajungând exportator de
energie.
Albania și Croația au discutat posibilitatea construirii în comun a unei
centrale electrice termonucleare pe mallurile lacului Shkoder, aproape de
frontiera cu Muntenegru, un plan ce a atras critici din partea Muntenegrului din
cauza seismicității zonei. În plus, există îndoieli privind capacitatea
Albaniei de a finanța un proiect atât de amplu cu un buget național total sub
5miliarde de dolari. În februarie 2009, însă, compania italiană Enel a
anunțat intenția de a construi o termocentrală pe cărbuni, cu o putere instalată
de 800 MW, cu scopul de a diversifica sursele de electricitate. Aproape toată
electricitatea folosită în Albania este generată de hidrocentrale vechi, care
devin din ce în ce mai ineficiente în condiții de secetă.
Țara are zăcăminte de petrol și gaze naturale, dar în 2009 producea doar 5.400
barili de petrol pe zi. Producția de gaze naturale, estimată la aproximativ
30 de milioane de metri cubi, este suficientă pentru a satisface cererile
consumatorilor. Printre alte resurse naturale se numără cărbunele, bauxita,
minereul de cupru și fier.
Agricultura este sectorul cel mai semnificativ, fiind domeniul în care activează
58% din forța de muncă și care generează circa 21% din PIB. Albania produce
cantități semnificative de grâu, porumb, tutun, smochine (al 13-lea producător
mondial) și măsline.
Știința și tehnologia
Cheltuielile pentru cercetare și
dezvoltare științifică în Albania nu depășesc 0,18% din PIB, țara clasându-se la
acest capitol pe ultimul loc în Europa. Competitivitatea economică și
exporturile sunt scăzute, economia fiind încă polarizată către domenii de joasă
calificare. Din 1993, resursele umane în domeniul științei și tehnologiei au
scăzut drastic. Diferite studii arată că în anii 1991–2005 circa 50% dintre
profesorii și cercetătorii din universități și institute științifice au emigrat.
În 2009, guvernul a aprobat „Strategia Națională pentru Știință, Tehnologie și
Inovație în Albania” care acoperă perioada 2009–2015. Ea are ca scop
triplarea investițiilor de la bugetul de stat în cercetare și dezvoltare, până
la 0,6% din PIB și de a crește proporția investițiilor în R&D din surse
exterioare, inclusiv prin intermediul programului UE pentru cercetare, pentru
a-l ridica la 40% din totalul investițiilor în cercetare.
Există trei șosele principale cu
patru benzi în Albania: șoseaua ce leagă orașul Durrës de capitala Tirana, cea
care leagă Durrës cu Vlorë și șoseaua Albania-Kosovo. Dintre acestea, un segment
este de autostradă: Albania-Kosovo este autostrada A1; autostrada A2 este în
lucru.
Șoseaua Albania-Kosovo leagă Kosovo de coasta albaneză a Adriaticii: secțiunea
albaneză a fost terminată în iunie 2009, iar acum drumul de la frontiera cu
Kosovo până la Durrës durează două ore și jumătate. În total, autostrada va avea
circa 250 km când va ajunge la Priștina. A fost cel mai costisitor și mai amplu
proiect de infrastructură efectuat vreodată în Albania. Costurile autostrăzii au
trecut de 800 de milioane de euro, dar cifra nu a fost confirmată încă de
guvern.
Încă două autostrăzi urmează să fie construite în Albania în viitor: Coridorul
VIII pan-european, care va lega Albania de Macedonia și Bulgaria, și șoseaua
nord-sud, ce corespunde secțiunii albaneze din Autostrada Adriatico–Ioniană, o
autostradă regională ce urmează să lege Croația de Grecia de-a lungul coastelor
Mării Adriatice și a Mării Ionice. Când toate cele trei coridoare vor fi
terminate, Albania va avea circa 759kilometri de șosele care o vor lega de
țările vecine: Kosovo, Macedonia, Muntenegru și Grecia.
Din cauza politicii din timpul regimului comunist, una izolaționistă chiar și
după standardele țărilor din spatele Cortinei de Fier, Albania nu a semnat
acordul pentru constituirea rețelei de drumuri europene. Ca urmare, deși Albania
a aderat în cele din urmă la acest acord, prin Albania încă nu trece niciun drum
european, acestea efectuând ocoluri mari pentru a trece din Muntenegru în
Grecia.
Aerian
Transportul aerian civil în
Albania își are începuturile în noiembrie 1924, când Republica Albania a semnat
un acord guvernamental cu compania aeriană germană Deutsche Luft Hansa. Pe baza
unui acord de concesiune pe zece ani, s-a înființat compania aeriană
albaneză. În primăvara lui 1925, au început primele zboruri interne de la
Tirana la Shkoder și Vlora.
În august 1927, birourile Ministerului Aviației Civile și Traficului Aerian din
Italia a achiziționat Adria Aero Lloyd. Compania, condusă de italieni, și-a
extins zborurile și către alte orașe, cum ar fi Elbasan, Korça, Kukësi,
Peshkopia și Gjirokastra, și a deschis linii internaționale către Roma, Milano,
Salonic, Sofia, Belgrad și Podgorica.
Construcția unui aeroport mai modern la Lapraka a demarat în 1934 și s-a
terminat în 1935. Acest nou aeroport, denumit, ulterior, oficial „Aeroportul
Tirana”, a fost construit în conformitate cu parametrii tehnologici optimi la
vremea aceea, cu o pistă de beton ranforsat de 2.700 m, și completată cu
echipament tehnic și clădiri.
În perioada 1955–1957, s-a construit aeroportul Rinasi, în scopuri militare.
Ulterior, el a fost trecut în administrația Ministerului Transporturilor. La 25
ianuarie 1957, Întreprinderea de Stat pentru Transport Aerian Internațional
(Albtransport) și-a stabilit sediul la Tirana. Aeroflot, Jat, Malev, Tarom și
Interflug au fost companiile care au început să efectueze zboruri către înainte
de 1960.
În perioada 1960–1978, mai multe linii aeriene au încetat să opereze în Albania
din cauza impactului vieții politice, având ca efect o scădere a influxului de
zboruri și pasageri. În 1977, guvernul comunist al Albaniei a semnat un acord cu
Grecia pentru a deschide prima linie aeriană a țării cu Europa necomunistă. Ca
urmare, Olympic Airways a fost prima companie necomunistă care a efectuat
zboruri comerciale către Albania după al Doilea Război Mondial. Până în 1991,
Albania avea legături aeriene cu mai multe mari orașe europene, între care
Paris, Roma, Zürich, Viena și Budapesta, dar nu avea serviciu aerian intern
regulat.
Un joint venture franco-albanez, Ada Air, s-a lansat în Albania post-comunistă
ca prima companie aeriană privată, în 1991. Compania oferea zboruri cu avioane
de treizeci și șase de locuri, patru zile pe săptămână, între Tirana și Bari,
Italia, precum și un serviciu charter pentru destinații interne și
internaționale.
Între 1989 și 1991, din cauza schimbărilor politice din țările Europei de Est,
Albania a aderat la Organizația Internațională de Aviație Civilă (ICAO), și-a
deschis spațiul aerian zborurilor internaționale și a definit îndatoririle
controlorilor de trafic aerian. Ca urmare a acestor schimbări, s-au creat
condiții de separare a activităților de control al traficului aerian de
Albtransport. În locul ei, s-a înființat Agenția Națională a Traficului Aerian
(NATA), ca entitate independentă. În plus, în acești ani, s-au semnat acordurile
guvernamentale de transport aerian civil cu țări ca Bulgaria, Germania,
Slovenia, Italia, Rusia, Austria, Regatul Unit și Macedonia. Directoratul
General al Aviației Civile (DGCA) a fost înființat la 3 februarie 1991, pentru a
gestiona dezvoltarea necesară la acea vreme.
În 2007, Albania avea un singur
aeroport internațional : Aeroportul Internațional Maica Tereza Tirana.
Aeroportul este legat de 29 de destinații prin 14 linii aeriene. Numărul de
pasageri și de zboruri a crescut drastic față de începutul anilor 1990. Datele
de pe anul 2009 arată 1,3 milioane de pasageri și o medie de 44 de aterizări și
decolări pe zi.
Feroviar
În Albania, căile ferate sunt
administrate de compania feroviară națională Hekurudha Shqiptare (HSH) (Căile
Ferate Albaneze). Sistemul feroviar este unul cu ecartament normal de 1.435 mm.
Toate trenurile sunt trase de locomotive diesel-electrice ČKD, de fabricație
cehă.
Transportul feroviar a fost promovat intensiv de regimul totalitar al lui Enver
Hoxha, perioadă în care transportul cu mijloace personale era efectiv interzis.
După căderea regimului, numărul vehiculelor proprietate personală, cât și cel al
autobuzelor, a crescut. Deși o parte din drumurile din țară sunt încă într-o
stare foarte proastă, s-a acționat în acest sens (de exemplu, construcția
autostrăzii dintre Tirana și Durrës), fenomen ce a redus volumul traficului pe
calea ferată.
Demografie
Conform ultimului recensământ din
2017, populația totală a Albaniei este de 3.047.987 locuitori și un spor natural
de 6,4 la mia de locuitori. În 2017 natalitatea în Albania era de 13,2 la mie,
iar mortalitatea de 6,8 la mie. Din aceste date rezultă un spor natural de 6,4
la mie.
Conform recensământului din 2011, populația totală a Albaniei este de
2.821.977 cu o rată a fertilității redusă, de 1,49, copii pentru fiecare
femeie. Căderea regimului comunist în 1990 a fost însoțită de emigrație
masivă. Migrația externă era interzisă în Albania comunistă, iar cea internă era
puternic limitată, astfel că fenomenul a fost o noutate. Între 1991 și 2004,
circa 900.000 de oameni au emigrat din Albania, circa 600.000 stabilindu-se în
Grecia. Emigrația a afectat puternic distribuția demografică internă a
Albaniei.
Problema etniei este una delicată și pe larg dezbătută.
Statisticile oficiale consideră Albania o țară puternic omogenă din punct de
vedere etnic (97% albanezi), dar grupurile minoritare (greci, macedoneni,
muntenegreni/sârbi, romi și vlahi/aromâni) au pus la îndoială datele oficiale,
afirmând că ponderea lor în cadrul populației este subestimată. Ultimul
recensământ cu date etnografice înainte de 2011 fusese efectuat de autoritățile
comuniste în 1989.
Albania recunoaște trei minorități naționale, grecii, macedonenii și
muntenegrenii, și două minorități culturale, aromânii și romii. Există în
Albania și minorități de bulgari, gorani, sârbi, egipteni balcanici, bosniaci și
evrei. Guvernul grec susține că există 300.000 de greci în Albania, dar
estimările occidentale gravitează în jurul cifrei de 200.000. Guvernul albanez plasează numărul lor la doar
24.243. CIA World Factbook estimează minoritatea greacă la 0,9% din totalul populației, iar Departamentul de Stat al SUA folosește cifrele de 1,17%
pentru greci și 0,23% pentru alte minorități.
Conform recensământului din 2011, populația Albaniei a declarat următoarele
afilieri etnice: albanezi 2.312.356 (82,6% din total), greci 24.243 (0,9%),
macedoneni 5.512 (0,2%), muntenegreni 366 (0,01%), aromâni 8.266 (0,30%), romi
8.301 (0,3%), egipteni balcanici 3.368 (0,1%), alte etnii 2.644 (0,1%), etnia
nefiind declarată de 390.938 de persoane (14%), și irelevantă în cazul a 44.144
(1,6%). Se arată și că 2.765.610 sau 98,767% din populație a declarat
albaneza ca limbă maternă („prima sau principala limbă vorbită acasă în
copilărie”).
Minoritățile macedoneană și greacă au criticat dur articolul 20 al legii
recensământului, conform căruia oricine declară altă etnie decât cea din
certificatul de naștere este pasibil de o amendă de 1.000 de dolari,
considerând-o o tentativă de intimidare a minorităților pentru a declara etnia
albaneză, organizațiile minorităților afirmând că guvernul a amenințat cu
închisoarea pe cei ce refuză să-și declare etnia. Genc Pollo, ministrul de
resort, a declarat că cetățenii vor putea să-și declare liber etnia, limba
maternă și religia, sau pot alege să nu răspundă. Amendamentele criticate nu
includ încarcerarea sau obligativitatea declarării etniei sau limbii, ci doar o
amendă ce poate fi contestată în instanță.
În Parlamentul Albaniei este reprezentată minoritatea greacă, iar guvernul i-a
invitat pe greci să se înregistreze pentru a-și ameliora statutul. Pe de
altă parte, naționaliștii, diferite organizații de intelectuali și partide
politice din țară și-au exprimat îngrijorarea că recensământul ar putea crește
artificial numărul minorității grecești, ceea ce ar putea duce la amenințarea
integrității teritoriale a Albaniei de către Grecia.
Limba
Limba oficială și dominantă este albaneza, a cărei variantă standard a fost formată din două dialecte principale, Gheg și Tosk, ultimul având o influență predominantă față de primul. Râul Shkumbin este linia de separație între arealele de răspândire ale celor două dialecte. În zonele locuite de minoritatea greacă, se vorbește un dialect grecesc ce păstrează unele trăsături astăzi dispărute din greaca modernă. Alte limbi vorbite de minoritățile etnice sunt aromâna, sârba, macedoneana, bulgara, gorani și romani.
Religia
Conform celui mai recent
recensământ din 2023, religia Albaniei este astfel: 51% sunt musulmani dintre
care 45,9% suniți și 4,8% sunt bektashi; 16% sunt creștini dintre care 7,2%
ortodocși și 8,4% catolici ; 13,8% practică alte religii ; 16,3% au religie
nedeclarată și 3,6% sunt atei.
Conform recensământului din 2011,
58,79% din albanezi sunt musulmani, creștinismul este practicat de 17% din
populație, prin care este a doua religie a țării, iar 25% din populație este ori
fără religie, ori aparține altor grupări religioase. Înainte de al doilea
război mondial, 70% din populație erau musulmani, 20% ortodocși și 10%
catolici. Conform unui sondaj din 2010, religia joacă astăzi un rol important
în viețile a doar 39% din albanezi, iar Albania este printre cele mai puțin
religioase țări din lume. Un studiu efectuat în 2012 de Pew Research Center
a notat că 65% din musulmanii albanezi nu se consideră membri ai vreunei
denominații musulmane (suniți, șiiți, sufiți).
Albanezii apar pentru prima oară în izvoarele scrise bizantine la sfârșitul
secolului al XI-lea. În acest moment, ei erau deja creștinați. Islamul a apărut
apoi ca religie dominantă în secolele de dominație otomană, deși o minoritate
importantă au rămas creștini. După independența obținută în 1912, regimurile
albaneze republican, monarhic și apoi comunist au acționat sistematic în vederea
excluderii religii din funcțiunile oficiale și din viața culturală, primele două
în scopul modernizării statului, ultimul în scopul ideologic al eliminării
religiei din orice formă a vieții sociale. De la independență, Albania nu a avut
niciodată o religie oficială.
Regimul comunist care a preluat puterea în Albania după al Doilea Război Mondial
a persecutat și a suprimat instituțiile și practicile religioase și a interzis
religia, declarând Albania primul stat ateu din lume. Libertatea religioasă a
revenit în Albania de la schimbarea de regim din 1992. Albania a aderat la
Organizația Conferinței Islamice în 1992, după căderea comunismului, dar nu
participă la conferința din 2014 din cauza unei dispute privind ratificarea
acestei aderări de către Parlament. Populația musulmană albaneză (în
principal seculară sau sunnită) se găsește răspândită în toată țara, în timp ce
ortodocșii albanezi și Bektashi sunt concentrați în sud, iar romano-catolicii se
găsesc în nordul țării.
Primul protestant albanez a fost Said Toptani, care a călătorit prin Europa, iar
în 1853 s-a întors la Tirana și a propovăduit protestantismul. El a fost arestat
și încarcerat de autoritățile otomane în 1864. Prezența protestanților
evanghelici datează de la misionarii congregaționaliști și apoi metodiști și de
la activitatea British and Foreign Bible Society din secolul al
XIX-lea. Alianța Evanghelică, denumită VUSh, a fost înființată în 1892. Astăzi
VUSh mai are circa 160 de congregații membre din diferite culte protestante.
VUSh organizează marșuri în Tirana, între care unul împotriva conflictelor de
clan ținut în 2010. Bibliile sunt furnizate de Societatea Interconfesională
pentru Biblie din Albania. Prima biblie în albaneză a fost traducerea Filipaj
tipărită în 1990.
Biserica adventistă de ziua a șaptea, Biserica lui Isus Hristos și a
Sfinților din Zilele de pe Urmă, și martorii lui Iehova au și ei câțiva
practicanți în Albania.
Albania a fost singura țară din Europa continentală în care populația evreiască
a crescut în timpul Holocaustului. După emigrarea în masă în Israel după
căderea regimului comunist, astăzi mai rămân în țară 150 de credincioși evrei.
Muzica și folclorul
Muzica populară albaneză se
încadrează în trei grupuri stilistice: Gheg în nord, Labs și Tosk în sud. Alte
zone muzicale specifice sunt în jurul orașelor Shkodër și Tirana. Tradițiile
diferă între nord și sud, cele din nord fiind cântece mai „aspre și eroice”, în
vreme ce în sud sunt mai „relaxate”.
Aceste stiluri sunt unificate prin „intensitatea pe care artiștii o dau muzicii
ca mediu de expresie patriotică și ca vehicul pentru transportul narațiunilor
din istoria orală”, precum și prin anumite caracteristici, ca utilizarea
măsurilor obscure cum ar fi 3/8, 5/8 și 10/8. Prima compilație de muzică
populară albaneză a fost realizată de Pjetër Dungu în 1940.
Muzica diferitelor sărbători face și ea parte din patrimoniul folcloric albanez,
în special cele din jurul zilei Sfântului Lazăr, de la începutul primăverii.
Cântecele de leagăn și bocetele (vajtim) sunt tipuri importante de cântece
populare albaneze, adesea cântate de femei.
Limba și literatura albaneză
Filologul german Franz Bopp a
demonstrat în 1854 că albaneza este limbă indo-europeană, familie în care ea
formează o ramură distinctă al cărei unic membru este.
Unii lingviști consideră că albaneza derivă din iliră, (teorie contestată de
istoricii și lingviștii care susțin că limba iliră era o limbă centum, spre
deosebire de limba albaneză care este o limbă satem) în vreme ce
alții, susțin că provine din daco-tracă (teorie contestată de faptul că
nu există urme și înregistrări scrise care să ateste o migrație și o prezență
majoră a traco-dacilor pe teritoriul actual al Albaniei).
La distanțe mai mari, albaneza este adesea comparată cu limbile balto-slave și
indo-iraniene pe de o parte și cu cele germanice pe de altă parte, cu care are
în comun o serie de isoglose. Renașterea culturală s-a manifestat în principal
prin dezvoltarea limbii albaneze în domeniul textelor și publicațiilor
bisericești, în principal în regiunea catolică din nord, dar și în cea ortodoxă
din sud. Reformele protestante au vitalizat speranțele pentru dezvoltarea unei
limbi și tradiții literare locale când clericul Gjon Buzuku a adus în albaneză
liturghia catolică, încercând să facă pentru albaneză ceea ce făcuse Luther
pentru germană.
Meshari de Gjon Buzuku, publicat în 1555, este
considerată a fi prima operă literară scrisă în albaneză. Există dovezi
fragmentare datând dinainte de Buzuku, ce indică faptul că albaneza era scrisă
încă din secolul al XIV-lea.
Prima dovadă documentară datează din 1332 cu un raport în latină al
dominicanului francez Guillelmus Adae, arhiepiscop de Antivari, care a scris că
albanezii folosesc litere latinești în cărțile lor, chiar dacă limba este foarte
diferită de latină. Alte exemple semnificative sunt: o formulă de botez (Unte
paghesont premenit Atit et Birit et spertit senit) din 1462, scrisă în albaneză
în cadrul unui text în latină scris de episcopul de Durrës, Pal Engjëlli; un
glosar de cuvinte albaneze din 1497 de Arnold von Harff, un german care
călătorise prin Albania, și un fragment de Biblie din secolul al XV-lea, din
Evanghelia lui Matei, tot în albaneză, dar scris cu caractere grecești.
Scrierile albaneze din aceste secole nu au fost doar texte religioase, ci și
cronici istorice. Ele sunt menționate de umanistul Marin Barleti, care, în
cartea sa despre Asediul Shkodrei, scrisă în 1504, confirmă că răsfoise asemenea
cronici scrise în limba poporului (in vernacula lingua).
În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, catehismul E mbësuame krishterë
(Învățături creștine; 1592) de Lekë Matrënga, Doktrina e krishterë (Doctrina
creștină; 1618) și Rituale romanum (1621) de Pjetër Budi, primul scriitor de
proză și poezie originală albaneză, o apologie a lui George Castriot (1636) de
Frang Bardhi, care scrisese un dicționar și alte creații folclorice, tratatul
teologico-filosofic Cuneus Prophetarum (1685) de Pjetër Bogdani, cea mai celebră
personalitate a Evului Mediu albanez, au fost publicate în albaneză. Cel mai
cunoscut scriitor albanez este Ismail Kadare.
Patrimoniul cultural mondial
Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt incluse următoarele obiective
culturale din Albania:
Ruinele vechiului oraș Butrint (1992, 1999, 2007)
Centrele istorice ale orașelor Berat și Gjirokastra (2005, 2008)
Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei,
sit transnațional ce conține (din 2017) și două zone protejate de pe râul Gashi
din nord-estul țării
De asemenea, patrimoniul mondial intangibil cuprinde iso-polifonia în cântecul
popular albanez.